Silviu Prescorniţoiu

Am scris de curând despre momentul propice modificării întregului nostru sistem fotbalistic intern. Acum ar fi fost momentul cel mai bun. Nu sunt singurul care gândește așa. Arpad Paszkany, finanțatorul CFR-ului din Cluj, vede la fel lucrurile. Cu siguranță, și alții gândesc la fel. Și atunci, de ce mai marii fotbalului nostru refuză să accepte realitatea și să ia măsurile care se impun?
În toată această problemă, sincer, nu înțeleg poziția președintelui Federației, Mircea Sandu. Știe ce ar trebui să facă. Nu sunt dubii. Dar, nu reacționează, stă cu mâinile-n sân. De ce?
Mircea Sandu a ajuns la nivelul la care nu mai poate fi șantajat. Sau strâns cu ușa. De nimeni din fotbalul românesc. E pe cai prea mari. Din România, nimeni (nici chiar Gică Popescu sau Hagi) nu-i poate pune-n pericol scaunul. Omul și-a dovedit măestria.
Când „Nașul” Sandu vrea, nu poate fi deviat de la drum. Ultima dovadă: debarcarea de salon, din postul de selecționer, a lui Răzvan Lucescu și (re)instalarea lui Victor Pițurcă. Un fel de reparație pentru greșelile din trecut. Plus nevoia de un selecționer bazat.
În schimb, când vine vorba de reforma sistemului, devine pasiv. Momentan, găsesc o singură explicație. La penultimele alegeri pentru șefia FRF (cu Gică Popescu contracandidat), Mircea Sandu s-a clătinat. Atunci, cu ajutorul celor mulți (o parte din conducătorii din Liga 1, plus reprezentanții echipelor din fotbalul mic: ligile 2-3 și șefii de Asociații Județene), a depășit momentul. Iar acum, la greu, le întoarce acestora favorul. Însă aceasta este, până la urmă, o chestiune personală. Pentru că, într-un final, cu toții vor ajunge tot acolo. E o chestiune de timp. Nu vor scăpa de reformă. Iar această amânare nu este un câștig, ci o pierdere pentru toată lumea. Inclusiv pentru Mircea Sandu. Prin poziția „Nașului” îmi explic și cele petrecute la Comisia de Apel, cu procesul de licențiere la Liga 2. Până când va mai încerca Mircea Sandu să țină furtuna în loc?