Silviu Prescorniţoiu

Fotbaliștii sau, mai pe larg, jucătorii profesioniști de fotbal români ar trebui să se trezească și să înțeleagă un lucru: în România, mai precis spus în fotbalul românesc, nu mai umblă câinii cu covrigii-n coadă, de mult! Ar trebui să se trezească la realitate și să tragă concluziile de rigoare, după ultimele frământări legate de procesul de licențiere (salarii mari, adică taxe mari, de plată la stat).
Ar trebui să treacă la treabă, să muncească, să adopte un comportament și o viață (sportivă și extra) normala. Nu să viseze cai verzi pe pereți, să aibă pretenții la salarii și venituri aberante (mii de euro/ lună, net, la prima sau a doua ligă), în condițiile unui fotbal modest. Așa cum sunt perspectivele apropiate. Să muncească suplimentar, individual. Să respecte, pentru a fi respectați. Să pună fotbalul mai presus de orice. Să dea cât mai mult, pentru a primi cât mai mult. Să se sacrifice, pentru ca, la rândul lor, alții să se sacrifice pentru ei. Să cunoască, să învețe și să se trăiască având sentimentul muncii împlinite.
Toți acești băieți vor bani mulți la semnătură, când ajung la un alt loc de muncă. Sunt „liberi” de contract (chiar se bat cu pumnul în piept, emit pretenții), dar, foarte mulți, sunt și „liberi” de „sarcini”. De fapt, ei pretind o plată în avans, pentru o presupusă muncă viitoare, pentru o calitate și rezultate incerte. Hai să n-o mai lungesc, merită, cu adevărat, acești bani „la semnătură” o mică parte, foarte mică, dintre pretendenți. În România zilelor noastre, un tânăr, de 19-23 de ani, cu BAC-ul luat („studenții” la normă intră în același lot), pentru 2-3 ore de muncă/ zi (am socotit și drumul, dus-întors la stadion/ la job, dușul, masajul și sauna de după), câștigă 1.ooo-2.ooo euro net (și mai mult)/ lună. O fi bine, o fi rău..? Nu e vina lor. E a celor care, în timp, i-au învățat prost. A celor care au aruncat cu banii în stânga și dreapta. Până la urmă, a celor care și-au bătut joc de proprii lor bani, pentru un fotbal îndoielnic, slab calitativ.
A venit timpul ca băieții (și unii, și alții) să-și revină. Să stabilească o nouă regulă a jocului. Una corectă, pentru toată lumea. Numai așezând lucrurile, pe un făgaș normal, s-ar putea vorbi de un prezent sănătos și un viitor promițător. Pentru toată lumea, pentru fotbalul românesc.