Silviu Prescorniţoiu

Din nefericire, de ceva zile iubitorii de fotbal și românii, în general, suntem conectați, cu toții, la dificilul moment pe care-l traversează fotbalistul Mihai Neșu. Sau Bichonul, cum mai e cunoscut. Incredibil ghinion, pentru acest gladiator (nu exagerez cu nimic) al fotbalului românesc. Subiectul e deja arhicunoscut, nu are rost să intru în detalii. În primul rând, vrem să-l vedem cu toții pe Bichon din nou în picioare, cum merge, cum trăiește ca un om normal. Este cel mai important! Restul va decurge de la sine, doar știm ce-i poate pielea. Ce frumos ar fi, parcă și văd reacțiile din media: New Neșu, Neșu se întoarce, Bichonul cu două vieți…
Pornind de la drama lui Neșu, aștern câteva rânduri despre respect. Despre respectul de care se bucură, sau mai corect spus de care nu se bucură fotbalistul român. Mă refer la fotbalistul care-și exercită meseria în competițiile interne. Acasă, în România. Zi de zi vedem, auzim, citim despre cum este criticat, manipulat, înjosit, batjocorit… Exemple cu duiumul. Fotbalistul român a devenit o marionetă, într-un sistem bolnav, condus de bani, interese, false valori morale și profesionale. Mulți, foarte mulți, prea mulți jucători din România sunt tratați ca niște sclavi sau ființe inferioare, de către niște conducători, patroni, finanțatori lipsiți de scrupule.
În fotbalul din România anului 2011 s-a ajuns ca o echipă să se bată la titlu, deși jucătorii ei nu au primit niciun salariu sau vreo primă în acest an (totuși, suntem în luna mai)! Prin alte părți, tot în fotbalul nostru, jucătorii semnează contractele (fie «în alb», fie prelungirea lor, chestii de genul…) de frica patronului sau a gărzilor de corp ale acestuia, la înghesuială, sub presiune.
E de notorietate. Cam toți fotbaliștii sunt plătiți în jurul termenului de 60 de zile, când, conform regulamentelor în vigoare, își pot cere drepturile în instanțele fotbalului. Vai de cel care ajunge la judecată, iar lecția e simplă: în marea majoritate a cazurilor, răzvrătiții sunt eliminați (de, sunt factori perturbatori și destabilizatori) și exilați în afara lotului, trimiși să se antreneze în afara programului, fără antrenori calificați și asistență medicală, în condiții mizere. Devin un fel de paria ai clubului respectiv. Adevărate exemple date pentru alți posibili revoltați.
Sunt echipe unde și acum, în anul 2011, într-o Românie care se pretinde țară europeană, jucătorii trebuie să știe de frica galeriei. Frică, șantaj, teroare, amenințare, răzbunare….
Știți care dintre fotbaliști sunt plătiți ultimii, mereu, când vine vorba de plata salariilor? Cei care s-au accidentat la antrenamente ori în timpul meciurilor, practicându-și meseria! Asigurări de sănătate? Teoretic există, practic… o glumă bună. De fapt, amară. La noi, o formalitate pe care nimeni n-o bagă în seamă, în fotbalul civilizat, cu adevărat profesionist, o necesitate – principala măsură de siguranță și protecție a jucătorului.
Sindicat al fotbaliștilor? Există două. Unul, AFAN (cel condus, în trecut, de trioul Alex Rădulescu, acum în pușcărie, pentru că în 2006 a împușcat mortal un om, Ionuț Lupescu – director general al Federației, Florin Prunea – director sportiv la Astra Ploiești), care, după un început promițător, în forță, a devenit un muribund. Iar celălalt, AFR are o situație asemănătoare. Doar acțiunile de imagine îl mai țin în viață și ne fac să ne mai amintim de el, din când în când.
Nimeni nu se ocupă de educația fotbalistului în afara stadionului, prea puțini se gândesc la viitorul lor profesional, după ce vor agăța ghetele.
Fericiți sunt cei care sunt la sufletul antrenorilor, conducătorilor sau patronilor. În general, jucători care pot fi tranzacționați, dacă vreți vânduți sau valorificați, pentru sume importante ori diverse câștiguri. Și ei, la fel, simple marionete, însă care se pot bucura de privilegii, în primul rând materiale (mașini scumpe și frumoase, case, apartamente, terenuri oferite ca bonusuri, prime de instalare, fel și fel de compensații) și financiare (plăți preferențiale, pe ascuns, prime sau salarii mărite, eventual date din buzunar, la negru). Prin astfel de recompense ei pot fi controlați foarte ușor, ca printr-o telecomandă. S-au cam dus vremurile «băieților de casă», care jucau după cum li se dicta, de către cineva, în funcție de interes, pro sau contra propriei echipe. Totuși, mai există și asemenea cazuri, izolate.
Și lista cu asemenea exemple ar putea continua.
Pentru cei care trăiesc în fotbal, rândurile de mai sus nu reprezintă nimic nou. Chestiuni banale, normale, de zi cu zi, chiar fleacuri…
Da, fotbalistul român nu e un sfânt. Ca toți, are și el părți bune și mai puțin bune. Dar de aici și până la a-l trata ca pe o marionetă, ca pe un inadaptat social, ca pe un redus intelectual, ca pe o simplă piesă, neglijabilă, când el are cel mai important rol pe gazon… e cale lungă! Din partea tuturor, el merită respect, indiferent cum joacă, ce culori apără, cum îl cheamă, câți bani câștigă.
Până să plece în Olanda și Mihai Neșu a fost unul dintre ei.